Că sunt o amatoare a emisiunilor culinare e de la sine înţeles. Că e vorba de Discovery, TVR2, Euforia, ProTV – ne oprim din vagabondajul telecomenzii ori de câte ori vine vorba de a-i privi pe alţii cum îngurgitează sau prepară diverse desfătări gurmande, cu maximă atenţie, eu şi soţul meu. Şi, firesc, după un astfel de spectacol în răstimpul căruia am salivat peste puteri, ne întrebăm ce am putea găti, la rândul nostru, bun şi la îndemână, cât să ne potolim, barem olecuţă, nevoile gurii.
Însă nici un bucătar, nici o emisiune nu ne-a captat interesul aşa cum a făcut-o Radu Anton Roman care, pe lângă priveliştea bucatelor tradiţionale, ne-a purtat cu gândul şi pe meleaguri autohtone necunoscute nouă, însă veşnice pe lista lungă a locurilor româneşti musai de vizitat şi cunoscut. Răsfoiam adineaori numarul doi al colectiei editate de Jurnalul National si, la finele acesteia, după lungul şir de retete ce, mi-am promis, vor deveni aievea, rând pe rând, în modesta mea bucătărie, ne-au pus pe gânduri (subsemnata alături de nesătulul tovarăş de viaţă), următoarele rânduri ale autorului:
“Foarte puţini mai ştiu să gătească româneşte, iar şi mai puţini o fac. Se mănâncă pizza şi hamburger, chebab ori sushi. De ce? Din aceleaşi motive – nu le mai amintesc aici – pentru care mai toţi românii, înstăriţi sau săraci lipiţi pământului, beau votcă proastă de cereale (din sticle cu etichete foviste), când au, pe toate drumurile, la un preţ mai mic, rachiu nobil de fructe sau ţuică aleasă! Aşa că – mi-am zis, acum vreo cinci-şase ani – de ce să nu pun o vorbă bună (mai dulce sau maisărată) pentru, vai, găurita şi peticita cratiţă tricoloră? De ce să nu organizez o mult gustată călătorie în jurul (ceaunelor) României? Mai ales că trăim în era turismului gastronomic (bat unii tot anul câmpii şi oceanele lumii numai ca să înfulece nu ştiu ce aripioară de porcuşor amfibiu-spinos cu sos de jaracanda şi mărar dulce), iar bucătăria românească este cel puţin la fel de originală, de savuroasă şi de spectaculoasă (ca să nu spun stranie) ca şi orice altă mare bucătărie a lumii…”. (Radu Anton Roman)
Am concis amandoi, fără a ne putea declara, nici pe departe, amatori ai tăriilor, că ţuica noastră de casă, din struguri zdrobiţi şi secătuiţi de must şi “tulburel”, aşa cum este ea, e mult mai bună decât vodka din comerţ. Că plăcinta noastră cu carne nu se compară cu hamburgerul americanilor iar plachia de peşte românesc e cu mult deasupra sushi-ului. Cat despre vinul nostru, fără prafuri şi alte şmecherii de marketing, e vin adevărat, curat – aşa cum l-a lăsat Cel de sus, altminteri nu s-ar fi agitat într-atât francezii ce ne-au călcat pragul după o sticlă, două, la pachet.
Radu a fost cel care ne-a adus pofta în gând, bucuria în suflet şi mândria autenticităţii în spirit. Cum că gândim, trăim, mâncăm şi simţim româneşte. În lunga aşteptare a viitorului “demiurg” al cratiţelor, ceaunelor şi obiceiurilor culinare româneşti, Radu Anton Roman va rămâne marele (la sfat, dar şi la stat) nostru geniu culinar al cărui dor, mulţi dintre noi, îl resimţim fie în încâlceala propriilor bucătării de bloc sau de ţară, fie la restaurant, atunci când încropim sau ne îndestulăm cu ceva bucate de-ale noastre, româneşti, care de care mai gustoase dar surpinzătoare prin simplitatea lor. Un apel la propria noastră autenticitate, o pledoarie iscusită la adresa originalităţii româneşti – acesta a fost Radu.
carti scrise de Radu Anton Roman
Articole similare:
- Zacusca de vinete
- Gogosarii “puturosi”
- Otetul balsamic
- Plantele aromatice in bucatarie
- Ulei din samburi de struguri
