Este prima carte semnata de Jose Saramago pe care am citit-o si, mi-am promis, nicidecum ultima. Stilul autorului a fost o experienta noua prin caracteristica dialogului fara linie la început de rând si, pe cât de ciudat mi s-a parut parcurgând primele pagini, pe atât de potrivit, genial, unic si profund s-a dovedit a fi o data ce mrejele fictiunii m-au cuprins. Lipsa acelei aparent insignifiante liniute de dialog a transformat discutiile personajelor în ceva intim, într-un murmur sincer, dialogurile pâna si banale capatând astfel o însemnatate launtrica, m-am simtit ca si cum Cipriano Algor, fiica sa Marta si Marcal, ginerele ar fi comunicat prin gânduri iar eu, cititoarea, as fi avut prin nu stiu ce mijloace sansa sa iau parte, ca un martor nevazut, nestiut, la framântarile existentei lor, la monologul interior al fiecaruia dintre ei.
Cipriano Algor, olar de profesie si în vârsta de 64 de ani locuieste împreuna cu Marta, fiica sa, si Marcal, ginerele sau, într-un sat aflat în apropierea Centrului Cred ca Centrul poate fi cel mai bine explicat daca îl consideram ca un oras înauntrul altui oras, Nu stiu daca e explicatia cea mai buna, oricum nu este suficient ca sa înteleg ce e înauntrul Centrului, Sunt aceleasi lucruri ca într-un oras obisnuit, magazine, trecatori care cumpara, stau de vorba, manânca, se distreaza, lucreaza, Adica exact ca în satucul înapoiat în care locuim, Mai mult sau mai putin, în fond e o chestiune de marime, Adevarul nu poate fi asa de simplu, Presupun ca unele adevaruri sunt simple, E posibil, dar nu cred ca le putem gasi în Centru.
Cand acest Centru refuza sa mai primeasca produsele de olarie fabricate de Cipriano Algor, cu toate încercarile acestuia de a iesi din impas prin confectionarea de papusi din lut, se declanseaza criza interioara a personajului, criza rezultata din sentimentul de inutilitate, neapartenenta, zadarnicie a unui om ce devine prin acest context însusi inadaptat, diferit de o lume ce se înstraineaza de tot ceea ce este pur, traditional, firesc, natural. Aceasta criza îsi atinge apogeul o data cu mutarea familiei olarului într-un apartament al Centrului. Graitoare este experienta senzatiilor naturale la care a luat parte olarul într-una din plimbarile sale prin Centru:
dupa ce platesti si-ti dau un impermeabil, o palarie, niste cizme de plastic si o umbrela, toate colorate, poti sa te îmbraci si în negru dar trebuie sa platesti în plus, intri într-un vestiar unde o voce dintr-un megafon îti porunceste sa-ti pui cizmele, impermeabilul si palaria, si imediat intri într-un soi de coridor unde oamenii se aliniaza în siruri de câte patru, dar cu destul spatiu între ei ca sa se miste în voie, eram cam treizeci, câtiva pentru prima oara, ca mine, altii care, din câte mi-am dat seama, veneau acolo din când în când, si cel putin cinci dintre ei trebuie sa fi fost veterani, pe unul chiar l-am auzit spunând E ca un drog, îl gusti si devii dependent, Si apoi, întreba Marta, Apoi a început sa ploua, mai întâi câteva picaturi, apoi mai tare, toti ne-am deschis umbrelele, si atunci vocea din megafon ne-a ordonat sa avansam, si nu se poate descrie, trebuie sa vezi cu ochii tai, ploaia a început sa cada torential, deodata devine furtuna, vine o rafala, alta, câte o umbrela se întoarce pe dos, câte o palarie zboara de pe cap, femeile tipa ca sa nu râda, barbatii râd ca sa nu tipe, si vântul se înteteste, e ca un taifun, oamenii aluneca, cad se ridica, cad din nou, ploaia devine potop, ne-au trebuit peste zece minute ca sa parcurgem, cred, douazeci si cinci sau treizeci de metri. Si apoi, întreba Marta, cascând, Apoi ne-am întors si a început sa ninga, la început câtiva fulgi rari ca niste ghemoatoace de bumbac, apoi tot mai mari si mai desi, cadeau în fata noastra ca o perdea prin care de abia ne mai vedeam colegii, unii îsi tineau în continuare umbrelele deschise, ceea ce ne stânjenea si mai mult miscarile, în sfârsit, am ajuns în vestiar si acolo era un soare stralucitor, Un soare în vestiar, rosti întrebator Marcal, În momentul acela nu mai era vestiar, ci un fel de câmpie, Si astea au fost senzatiile naturale, întreba Marta, Da, Asta se vede toata ziua afara, Exact asa am spus si eu când am dat înapoi materialul, dar ar fi fost mai bine sa tac din gura, De ce, Unul dintre veterani s-a uitat la mine cu dispret si mi-a zis Mi-e mila de dumneata, n-o sa întelegi niciodata.
Cartea readuce în prim plan Mitul Pesterii lui Platon, Centrul reprezentând pestera în care oamenii sunt legati privind un perete pe care se perinda umbre: Viata noastra devine din ce în ce mai mult o viata virtuala si nu am trait niciodata în asa masura ca acum în ceea ce Platon si-a imaginat ca este pestera: locul în care oamenii stau, privind drept înainte, spre un perete pe care se perinda umbre, confundând aceste umbre cu realitatea .
Pentru a afla ce drum a ales Cipriano Algor, daca a ramas în înlantuirea Centrului ori a apucat alta carare a vietii, ramâne sa fie rasfatul cititorului. Cartea în sine si mitul în jurul careia penduleaza sunt si vor ramâne de continua actualitate, la o reflectie mai profunda vom realiza ca noi însine suntem înlantuiti într-o pestera privind un perete si umbrele de pe acesta depinde de noi puterea de a ne descatusa, de a evada si de a alege în sine veritabilul, realul, autenticul, valoarea eterna si asta doar în masura în care ne simtim bastarzii unei lumi artificiale.
Articole similare:
- Publicitatea. De la planificarea strategica la implementarea media
- Zilele Regelui
- Jurnalul fericirii
- PHP si MySQL pentru site-uri web dinamice
- Effective TV Production
