Cand iti pica in mana o carte a unui autor pe care nu l-ai citit pana acum si o indragesti, cauti sa-i citesti si alte carti, sperand sa regasesti aceleasi elemente ce te-au captivat prima data. Nu intotdeauna insa se intampla asa, chiar daca amprenta autorului este aceeasi. Astfel mi s-a intamplat mie in ceea ce o priveste pe Henriette Yvonne Stahl, autoare pe care am descoperit-o destul de tarziu, sau poate la timp pentru a-i intelege si a-i aprecia opera. Cele trei carti ale sale pe care le-am citit si la care voi face referire in acest articol sunt:
“Voica”
“Fratele meu, omul”
“Pontiful”
Trebuie sa marturisesc ca toate cele trei carti m-au cucerit in egala masura, de asa natura incat sa-mi doresc sa citesc si celelalte carti ale autoarei. Desi esentialmente diferite prin tematica abordata in fiecare dintre ele, in toate am regasit aceeasi finete a stilului si aceeasi profunzime a ideilor…un stil care m-a cucerit iremediabil si a nascut in mine un profund sentiment de admiratie. Accentele filosofice sunt prezente in mod frecvent in ultimele doua, dovada a maturitatii spirituale la care ajunsese autoarea in cea de-a doua parte a vietii, spre deosebire de primul, care este si romanul de debut al acesteia, la o varsta destul de frageda…poate si de aceea impresioneaza acest roman. Analiza pe care o face asupra satului romanesc si in special asupra mentalitatii taranului roman este nu doar surprinzatoare, ci si captivanta. E greu sa imi gasesc cuvintele spre a vorbi despre aceste opere, caci, dupa lectura lor, ceea ce scriu eu imi pare atat de lipsit de valoare si atat de saracacios…
“Fratele meu omul” trateaza problema conditiei umane,a sensului existentei noastre. Framantarile interioare ale personajului principal, care respinge mediocritatea umana si trairile omului obisnuit, tintind spre o inaltare in spirit, sunt atat de profunde incat te determina sa iti pui aceleasi intrebari. E un roman pe care n-as putea sa-l clasific, desi accentele psihologice par sa predomine…iubire, ura, viata si moarte…intr-o oarecare masura contine si elemente ce amintesc de romanul politist, insa nici urma de superficialitate, caci accentul cade pe idei si doar intr-o mai mica masura pe actiune.
In “Pontiful”, autoarea zugraveste amplu ideea unei iubiri absolute, ce nu cunoaste limitari spatiale sau temporale…fraze emotionante, construite cu o maiestrie desavarsita, descriu zbuciumul sufletesc al eroinei macinate de o iubire dureroasa, neobisnuita, desfasurata sub auspiciile metempsihozei…iubire, nebunie, sfere necunoscute ale spitritului uman…cuvinte inlantuite in discursuri splendide, ce ti se pliaza pe suflet…asa am simtit eu aceasta carte.
Per ansamblu, atat prin tematica, dar mai ales prin stil, opera lui Henriette Yvonne Stahl are o valoare deosebita. Si pot afirma asta dupa lectura a numai trei carti. Inca nu am citit “Intre zi si noapte”, despre care am primit numai recomandari pozitive si am inteles ca ar fi mai impresionant decat celelalte. Sunt sigura ca voi regasi in el aceeasi finete a autoarei si aceeasi profunzime a gandirii…si, de data aceasta, nu ma voi astepta ca aceasta carte sa semene cu celelalte.
